INVICTUS    

 

Vreau să vă prezint un poem în stilul victorian, scris de William Ernest Henley în anul 1875, care, începând de la vârsta de 17 ani, a trebuit să se obişnuiască a trăi fără un picior, acesta fiindu-i amputat din cauza unei boli. Este plin de încredere, tărie și chiar optimism. Poezia se intitulează „Invictus” („Neînfrânt”) și poate fi pentru mulți dintre noi un ghid de dezvoltare personală și profundă.

 

„Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.”

 

Iar traducerea cu toate scuzele de rigoare şi ajutat de cineva priceput (Alina Blănaru – traducător autorizat, căreia îi mulţumesc), ar fi următoarea:

 „Din astă noapte ce m-acoperă,
neagră ca răul fără de sfârșit,
le mulţumesc oricăror zei există
pentru-al meu suflet de necucerit.

În crunta încercare a momentului,
n-am tresărit şi nici nu am strigat.
Sub loviturile hazardului,
capul mi-e însângerat, dar neplecat.

După acest loc al furiei şi lacrimilor,
se conturează doar ororile de neuitat.
Cu toate acestea, ameninţarea anilor
mă lasă, şi mă va lăsa, neînfricat.

Oricât de grele vor fi căile,
oricât de pedepsit voi fi mereu,
eu sunt stăpânul sorţii mele:
sunt căpitanul sufletului meu”.